...un cuvant pe care sufletul meu nu s-a deprins sa-l rosteasca niciodata cu placere.
Desi ar fi trebuit sa o faca, si mai ales - ar fi putut - caci nu ii e greu sa se ataseze de locuri, de lucruri, de oameni, sa se obisnuiasca cu ele.
N-a stiut niciodata adevaratul sens al cuvantului. L-a intrebuintat des, in diferite situatii, si peste tot pe unde calatorea dadea nume lacasurilor unde se stabilea, cat de putin, si de fiecare data acelasi nume - "acasa". Chiar si pentru o ora, locul acela se numea intr-un fel care nu-i apartinea, de altfel. Curios nu-i asa? Cum s-a putut intampla? Si - ce e mai grav - cum am putut sa nu-mi dau seama? Căci acasa nu e peste tot. Acasa e un singur loc. Nu conteaza de e casa, sau apartament, camin sau hotel, nu conteaza nici de are acoperis sau paturi unde sa te asezi. Acasa e acolo unde este sufletul tau. Ori...nu asa se spune?
Pacat. Asta inseamna ca al meu nu si-a gasit inca un loc. Si intr-o lume rece si egoista, nu ar trebui sa fie lasat sa umble singur asa, fara casa, fara nimic al lui, hoinar pe strazi ce pot sa-i zgarie pielea de pe talpile goale, caci au pietre si sunt zgrunturoase. Dar mai ales sunt inghetate. Si sufletul, saracul, e ... racit.

Distribuie/Salveaza